Economia care nu mai are oameni: Când profitul devine singura virtute

Stau în fața ecranului și urmăresc cum un chatbot rezolvă în treizeci de secunde ceea ce, acum cinci ani, necesita o echipă întreagă de specialiști. Efectul nu este admirație, ci o senzație ciudată de vertij. Nu pentru că tehnologia e impresionantă – ci pentru că nimeni nu pare să întrebe unde dispar oamenii din ecuație.

Suntem în 2025, și lumea economică pe care o cunoșteam s-a transformat fundamental. Nu gradual, cum ne-am obișnuit cu schimbările istorice, ci brusc, violent, fără să ne dea timp să înțelegem implicațiile. Automatizarea nu mai este o promisiune futuristă sau o amenințare îndepărtată – este realitatea de fiecare zi, care reshape-uiește într-un ritm alert tot ce înseamnă muncă, valoare și identitate umană.

Fantasma productivității infinite

Există o ironie crudă în modul în care vorbim astăzi despre progres. Fiecare conferință de tehnologie celebrează „democratizarea accesului”, „optimizarea resurselor” și „scalabilitatea nelimitată”. Tradus din limbajul corporatist: eliminarea costului uman din ecuația profitului.

Am asistat recent la prezentarea unui startup care se lăuda că a redus timpul de procesare a comenzilor cu optzeci la sută. Applause entuziastă din sală. Nimeni nu a întrebat despre cei optzeci la sută dintre angajați care au devenit peste noapte redundanți. Într-o lume obsedată de eficiență, omul devine cea mai ineficientă componentă a sistemului.

Și totuși, halucinant este cât de rapid am normalizat această logică. Când o companie anunță concedieri masive urmate de creșterea valorii acțiunilor, piața răspunde cu entuziasm. Mesajul este limpede: oamenii sunt un cost, nu o valoare. Productivitatea se măsoară în abaterea umană din sistem, nu în ceea ce oamenii creează împreună.

Automatizarea ca religie seculară

Există ceva aproape mesianic în modul în care elitele tehnologice vorbesc despre automatizare. Este prezentată ca un răspuns la toate problemele umanității: sărăcie, ineficiență, eroare umană, limitări fizice. Inteligența artificială devine noul zeu care va elibera omenirea de povara muncii.

Dar ce înseamnă, de fapt, această „eliberare”? Pentru cei care își pot permite să dețină tehnologia, înseamnă profituri exponențiale și putere fără precedent. Pentru restul – și asta include majoritatea covârșitoare a populației globale – înseamnă obsolescență. Nu doar job-uri pierdute, ci întreaga structură identitară construită în jurul muncii care se prăbușește.

În ultimii doi ani, am văzut dispariția a milioane de posturi în servicii client, contabilitate, traduceri, design grafic de nivel mediu, chiar programare de bază. Și asta e doar începutul. Vehiculele autonome vor transforma industria transporturilor. Roboții medicali vor prelua proceduri chirurgicale de rutină. Profesorii vor fi înlocuiți de sisteme adaptive de învățare.

Fiecare dintre aceste schimbări este prezentată ca inevitabilă, ca și cum tehnologia ar avea propria sa voință independentă de deciziile umane. Dar automatizarea nu este un fenomen natural – este o alegere economică și politică. Cineva decide că este mai profitabil să înlocuiască oamenii decât să investească în ei. Cineva profită masiv din această tranziție, în timp ce altcineva plătește prețul.

Economia platformelor: Feudalismul digital

Noua economie nu seamănă deloc cu capitalismul industrial pe care l-am cunoscut. Seamănă mult mai mult cu feudalismul medieval. În locul baronilor care dețineau pământul, avem oligarhii digitali care dețin platformele. Și la fel cum țăranii medievali erau forțați să lucreze pământul altuia pentru a supraviețui, milioane de oameni astăzi își vând forța de muncă prin aplicații care le dictează fiecare aspect al existenței profesionale.

Uber, Deliveroo, TaskRabbit, Fiverr – toate funcționează pe aceeași premisă: extragerea maximă de valoare din muncă umană în timp ce se evită orice responsabilitate față de oamenii care generează acea valoare. Nu sunt angajați, sunt „parteneri independenți”. Nu au salarii, au „oportunități de venit”. Nu au drepturi, au „flexibilitate”.

Această retorică a libertății este poate cea mai cinica minciună a economiei moderne. Un șofer care lucrează douăsprezece ore pe zi pentru a-și plăti chiria nu este liber – este prins într-un sistem care îl exploatează în timp ce îi vinde iluzia antreprenoriatului. Un freelancer care se trezește că tariful său este redus unilateral de platformă nu negociază din poziție de putere – suferă consecințele unui dezechilibru fundamental de forță.

Și pe măsură ce automatizarea avansează, chiar și aceste joburi precarii dispar. Platformele nu au loialitate față de „partenerii” lor. În momentul în care tehnologia permite eliminarea intermediarului uman, decizia este luată fără ezitare. Eficiența economică nu are conștiință.

Prăpastia valorilor: Când totul devine marfă

Una dintre cele mai profunde transformări pe care le trăim nu este tehnologică, ci morală. Am ajuns să măsurăm aproape totul în termeni economici. Educația este investiție în capital uman. Relațiile sunt networking. Timpul liber este productivitate recuperativă. Până și sănătatea mentală este discutată prin prisma „zilelor pierdute de muncă”.

Această mercantilizare a existenței umane nu este accidentală. Este rezultatul a patru decenii de doctrină neoliberală care a transformat piața din mijloc în scop, din instrument în religie. Eficiența devine virtute supremă, iar orice care nu poate fi monetizat devine irelevant.

Am văzut această logică aplicată sistematic în fiecare domeniu al vieții. Sănătatea publică este transformată în sistem de asigurări private care optimizează profiturile, nu rezultatele medicale. Educația devine industrie care produce „absolvenți competitivi”, nu cetățeni inteligenți și critici. Cultura este redusă la content care trebuie să genereze engagement și venituri publicitare.

Și în acest proces, am pierdut capacitatea de a înțelege valoarea intrinsecă a lucrurilor. O pădure nu mai este prețuită pentru biodiversitatea ei sau pentru frumusețea existenței ei autonome, ci pentru „serviciile ecosistemice” pe care le oferă economiei. Un râu este evaluat prin prisma potențialului hidroenergetic. Океанul devine depozit de resurse extractibile.

Când totul este marfă, nimic nu mai este sacru. Și într-o lume fără sacralitate, singura limită a exploatării este profitabilitatea momentană.

Catastrofa ecologică ca externalizare contabilă

Vorbim despre schimbările climatice ca și cum ar fi un fenomen separat de economia noastră, când de fapt sunt produsul direct și inevitabil al modului în care am ales să organizăm producția și consumul. Atmosfera pământului a devenit depozitul de gunoi gratuit al capitalismului global, iar consecințele sunt tratate ca „externalități” – un eufemism elegant pentru „nu este problema noastră”.

Corporațiile care distrug ecosisteme întregi raportează profituri record. Companiile care emit cantități catastrophice de carbon primesc subvenții guvernamentale. Industria petrolieră, în ciuda decadelor de știință care demonstrează daunele, continuă să extragă și să ardă combustibili fosili, în timp ce cheltuiește miliarde pe campanii de greenwashing care prezintă devastația ecologică ca „tranziție responsabilă”.

În ultimii trei ani, temperatura globală medie a depășit cu peste 1.5 grade Celsius nivelurile preindustriale. Nu mai vorbim despre predicții viitoare – vorbim despre prezent. Văd efectele în fiecare vară: valuri de căldură care ucid mii de oameni, incendii forestiere de proporții apocaliptice, secete care distrug recolte întregi, inundații care șterge orașe de pe hartă. Și totuși, răspunsul economic rămâne același: creșterea trebuie să continue cu orice preț.

Există o schizofrenică disociere între realitatea fizică și logica economică. Știm că ecosistemele planetei se prăbușesc. Știm că resursele finite se epuizează. Știm că modelul actual de creștere este literar imposibil pe termen lung. Și totuși, întreaga arhitectură instituțională – de la corporații la guverne la instituții financiare internaționale – funcționează pe presupunerea că expansiunea economică infinită pe o planetă finită este nu doar posibilă, ci obligatorie.

Digitalizarea alienării

Trăim tot mai mult în interiorul ecranelor, mediați de algoritmi care ne curațează experiența lumii. Nu mai descoperim informație – ni se servește personalizată, optimizată pentru a ne menține angajați, furioși, speriați sau dependenți, orice emoție care generează cele mai multe click-uri.

Am ajuns să cunoaștem lumea prin intermediul platformelor care au interese proprii, adesea contrare cunoașterii autentice. Facebook nu vrea utilizatori informați – vrea utilizatori captivi. TikTok nu promovează înțelegere profundă – promovează dopamină rapidă. Twitter nu facilitează dialog constructiv – amplifica polarizarea pentru că scandalul generează trafic.

Iar efectele asupra psihicului colectiv sunt devastatoare. Generații întregi cresc cu anxietate cronică, incapacitate de concentrare prelungită, incapacitate de a procesa nuanță sau complexitate. Totul trebuie rezumat în headlines, reduceri la 280 de caractere, videoclipuri de cincisprezece secunde. Gândirea profundă devine imposibilă când atenția este permanent fracturată.

Mai grav, digitalizarea creează iluzia conectării în timp ce aprofundează izolarea. Avem mii de „prieteni” online și ne simțim fundamental singuri. Participăm la „conversații” care sunt de fapt monoloage paralele, fiecare strigând în propriul ecou-chamber, întărit de algoritmi care ne confirmă bias-urile preexistente.

Am pierdut spațiile comune unde să ne întâlnim ca egali, fără medierea corporațiilor care monetizează fiecare interacțiune. Agora-ul antic este înlocuită de platforme proprietare care ne vând înapoi propria sociabilitate, transformată în date și profiluri publicitare.

Colapsul narativului muncii

Părinții și bunicii noștri au trăit într-o lume în care contractul social era relativ clar: muncești din greu, ești loial angajatorului, primești stabilitate, pensie decentă, posibilitatea de a-ți construi o viață de clasă medie. Acel contract s-a destrămat complet, dar narativul persistă ca fantomă, torturând generații care descoperă că regulile s-au schimbat fără ca nimeni să le anunțe.

Millennials și Gen Z se confruntă cu o realitate economică fundamentally diferită de cea a părinților lor. Locuințele sunt inaccesibile. Educația este scumpă și adesea inutilă. Job-urile sunt temporare, precare, fără beneficii sau perspectivă de avansare. Pensia este o glumă crudă – majoritatea nici măcar nu se mai așteaptă să se poată retrage vreodată.

Și totuși, sunt constant acuzați de lene, de „snowflake” sensibilitate, de lipsa eticii muncii a generațiilor anterioare. Este o perversitate extremă: generația care a distrus contractul social acuză generația care suferă consecințele de a nu respecta termenii unui acord care nu mai există.

Văd în jurul meu tineri extraordinar de educați, poligloti, competenți digital, creativi, care lucrează două-trei joburi și abia reușesc să își plătească chiria. Văd doctoranzi care trăiesc sub pragul sărăciei. Văd artiști talentați care își abandonează vocația pentru că sistemul economic nu lasă loc pentru nimic care nu generează profit imediat.

Și în locul muncii ca sursă de identitate și demnitate, avem muncă ca supraviețuire precară, gig-uri fără sens, bullshit jobs care nu contribuie cu nimic la bunăstarea umană dar trebuie făcute pentru că alternativa este homeless-ul.

Algoritmii ca ideologie invizibilă

Poate cea mai insidioasă formă de control din lumea contemporană este aceea exercitată de algoritmi – pentru că este invizibilă, pretins neutră, tehnică, „doar matematică”. Dar algoritmii sunt încorporarea deciziilor politice și economice în cod. Ei reflectă valorile și interesele celor care îi creează, dar le maschează ca obiectivitate computațională.

Un algoritm de credit scoring care discriminează pe bază de cod poștal (proxy pentru rasă și clasă) nu este neutru – este rasism sistemic automatizat. Un algoritm de recrutare care favorizează nume anglofone nu este obiectiv – este xenofobie codificată. Un algoritm de moderare a conținutului care șterge discuții despre sănătate reproductivă dar permite proliferarea teoriilor conspirației nu este echilibrat – este politică editorială mascată ca management tehnic.

Și pentru că sunt „algoritmi”, contestarea lor devine aproape imposibilă. Când erai respins de un manager uman, puteai argumenta, negocia, cere explicații. Când ești respins de un sistem automatizat, primești un „Ne pare rău, decizia nu poate fi modificată” generat automat. Accountabilitatea dispare în cutia neagră a machine learning-ului.

Mai grav, algoritmii nu doar aplică reguli existente – ei le creează prin propriile decizii acumulate. Un algoritm de poliție predictivă care trimite mai mulți polițiști în cartiere sărace creează mai multe arestări în acele cartiere, care validează „predicția” inițială și intensifică supravegherea, într-o spirală auto-întăritoare de discriminare.

Suntem guvernați din ce în ce mai mult de sisteme pe care nu le înțelegem, create de corporații private, fără supraveghere democratică sau transparență. Și când sistemele eșuează – și eșuează constant – consecințele sunt suportate de cei mai vulnerabili, în timp ce creatorii algoritmi lor rămân protejați de răspundere.

Nostalgia ca opiu și viitorul ca amenințare

În fața acestei realități copleșitoare, reacția multor oameni este retragerea în fantasme ale trecutului. Make America Great Again, Brexit, naționalism xenofob, fundamentalism religios – toate sunt variațiuni pe aceeași temă: refuzul de a confrunta viitorul prin evadare într-un trecut mitologizat care, de fapt, nu a existat niciodată în forma idealizată.

Este înțelegibil de ce nostalgia devine atât de seducătoare. Când prezentul este precari și viitorul pare apocaliptic, trecutul – chiar și unul imaginat – oferă confort. Problema este că această evadare nu rezolvă nimic; ba dimpotrivă, împiedică activ confruntarea cu cauzele reale ale suferinței actuale.

Naționalismul oferă vinovan convenabil – imigrantul, străinul, celălalt – în loc să confrunte structurile economice care generează inegalitate. Fundamentalismul oferă certitudine absolută în loc să accepte complexitatea și ambiguitatea realității. Nostalgia oferă comfort în loc să mobilizeze pentru schimbare reală.

Și astfel, energia colectivă care ar putea fi direcționată spre transformarea sistemelor de putere este deviatătoward ținte false, în timp ce elitele economice continuă să acumuleze putere și avere fără opoziție reală.

Viitorul care nu a fost: Promisiuni trădate

Îmi amintesc perfect narativul anilor ’90 și 2000: internetul va democratiza accesul la informație, va emancipa indivizii, va sluji dictatorii, va crea o lume mai deschisă, mai conectată, mai liberă. Tehnologia era prezentată ca forță intrinsec progresistă, iar viitorul ca inevitabil mai bun.

Ce iluzie extraordinar de naivă. Internetul a devenit cel mai sofisticat instrument de supraveghere și control din istorie. Rețelele sociale au amplificat manipularea și propaganda, nu emanciparea. Tehnologia digitală a concentrat puterea în mâinile câtorva corporații tech, nu a dispersat-o. Viitorul nu a adus egalitate – a adus oligarhie digitală și capitalism de supraveghere.

Fiecare promisiune majoră a fost trădată. „Sharing economy” a devenit platforme de extracție care precarizează munca. „Democratizarea informației” a devenit flood de dezinformare și fabricare a realității. „Conectarea globală” a devenit fragmentare în bule izolate și radicalizare algoritmică.

Nu pentru că tehnologia în sine este rea, ci pentru că a fost deploy-ată în serviciul acelorași structuri de putere și profit care dominau lumea analogică. Tehnologia nu este neutră – amplifica intențiile și valorile celor care o controlează. Și cine o controlează, în marea majoritate a cazurilor, sunt corporații și guverne cu interese care nu coincid cu binele public.

Ce facem acum? Fragmente de rezistență

Să fim clari: nu există soluții simple la probleme sistemice de această amploare. Orice care promite fix rapid este fie naivitate, fie escrocherie. Dar asta nu înseamnă că suntem impotenti sau că nu există direcții de acțiune posibilă.

Primul pas este abandonarea iluzie că „piața se va autorregla” sau că „tehnologia va rezolva problemele create de tehnologie”. Aceste narațiuni servesc doar interesele celor care profită de status quo. Problemele pe care le confruntăm sunt rezultatul deciziilor politice și economice, și pot fi schimbate doar prin decizii politice și economice diferite.

Asta înseamnă reglementare serioasă a corporațiilor tech. Înseamnă descompunerea monopolurilor digitale. Înseamnă taxare progresivă reală a averii și veniturilor extreme. Înseamnă investiție masivă în infrastructură verde și tranziție energetică. Înseamnă venit de bază universal pentru a gestiona dislocarea cauzată de automatizare. Înseamnă reformarea sistemului educațional pentru a produce nu doar „capital uman” ci cetățeni capabili de gândire critică.

La nivel individual, înseamnă recâștigarea atenției și timpului nostru de la platformele care le monetizează. Înseamnă construirea de comunități locale reziliente, independente de corporații. Înseamnă susținerea business-urilor mici și cooperative față de mega-corporații. Înseamnă alegeri de consum conștiente – deși recunosc limitele acestei abordări, pentru că nu poți cumpăra drum spre justiție socială.

Mai presus de orice, înseamnă refuzul de a accepta că „așa stau lucrurile” și „nu există alternativă”. Există întotdeauna alternative. Lipsa de imaginație politică nu este lege a naturii – este rezultatul hegemoniei ideologice care trebuie contestată constant.

Prăpastia dintre real și posibil

Partea cea mai frustranta a momentului prezent este că avem, pentru prima dată în istorie umană, resursele tehnologice și productive pentru a elimina sărăcia, pentru a asigura tuturor oamenilor pe planeta educație, sănătate, locuință, hrană, sens și demnitate. Nu este o problemă de resurse sau capacitate – este o problemă de distribuție și prioritizare.

Alegem să construim yachturi de un miliard de dolari în loc să garantăm apă potabilă pentru toate comunitățile. Alegem să investim în armament și supraveghere în loc de educație și sănătate publică. Alegem să protejăm profiturile corporațiilor în loc să protejăm ecosistemele planetei.

Aceste alegeri nu sunt inevitabile. Sunt rezultatul unui sistem economic și politic care privilegiază acumularea privată față de binele public, pe termen scurt față de sustenabilitatea pe termen lung, puterea concentrată față de democrația participativă.

Și în fiecare zi în care perpetuăm aceste alegeri, prăpastia dintre realitatea în care trăim și lumea posibilă pe care am putea-o construi se adâncește. Nu pentru că alternativele sunt imposibile, ci pentru că le refuzăm activ.

Concluzii inconcludente

Nu voi încheia cu optimism facil sau cu retorica deșartă a speranței. Situația este gravă, tendințele sunt alarmante, iar time window-ul pentru acțiune se închide rapid – mai ales pe dimensiunea ecologică.

Dar pesimismul absolut este la fel de neproductiv ca optimismul naiv. Istoria nu este predeterminată. Sistemele economice și politice sunt construcții umane, nu legi ale fizicii. Ce am construit putem reconstrui altfel.

Cer-titudinea pe care o am este aceasta: lumea actuală, traiectoria prezentă, nu este sustenabilă. Va lua sfârșit – singura întrebare este dacă sfârșitul va fi colaps sau transformare conștientă. Dacă vom aștepta până când sistemele se prăbușesc de la sine sau dacă vom acționa pentru a le reshape înainte de catastrofă.

Fiecare dintre noi are responsabilitatea de a decide ce rol joacă în următoarele decenii critice. Complicitatea prin pasivitate rămâne complicitate. Iar când nepoții ne vor întreba ce am făcut în această vreme de criză multiplă, „am fost ocupați să supraviețuim” nu va fi răspuns suficient.

Lumea nu mai are oameni – nu pentru că au dispărut fizic, ci pentru că sistemele pe care le-am construit i-au transformat în variabile econometrice, în resurse exploatabile, în costuri de optimizat. Recâștigarea umanității din economia dezumanizată este poate proiectul definitorial al epocii noastre.

Nu știu dacă vom reuși. Dar știu că alternativa – acceptarea și perpetuarea status quo-ului – este inacceptabilă.

Așadar continuăm. Observăm, analizăm, contestăm, construim alternative la scară mică, creăm fisuri în hegemonia ideologică dominantă, refuzăm normalizarea absurdului.

Este puțin. Dar puținul acumulat poate deveni destul. Și destinul este singura piesă care ne rămâne când totul altceva pare pierdut.